Citez: „Un minunat şi înfricoşător text care, într-un mod sinuos şi întretăiat, atinge o infinitate de teme şi probleme care sfârşesc prin a se întreţese spre a forma un întreg discurs despre situaţia limită a condiţiei umane în riscanta şi instabila lume contemporană. Un roman compact, care ne interpelează neîntrerupt şi ne aruncă în corzile vieţii ca să reflectăm în profunzime. «Voci în intemperii» este o carte ce trebuie citită şi recitită până ni se desface din mâini. De puţine ori am avut ocazia de a mă confrunta cu o operă atât exigentă, cât şi desăvârşită”.
Sunt spusele unui mare critic, Sam Abrams, nu ale unui lăudător de duzină. Care nu pot fi decât incitante. La îndemnul lor am început o lectură care s-a dovedit dificilă, am fost nevoit să reiau cartea (poate nu mă aflam în cea mai adecvată condiţie intelectuală), dar, când am răzbit, satisfacţia a fost pe măsură. O carte minunată, cum nu se mai scrie azi – sau poate se întâmplă foarte rar, scrie Mediafax.
Povestea – care nici măcar nu este o poveste – porneşte de confruntarea dintre doi membri ai unei perechi frânte, el pironit în faţa casei în care locuiau, proferând un fel de monodie, ea înăuntru, încercând să articuleze un discurs, o istorie care să găsească explicaţii pentru tot ce s-a întâmplat. Sunt cele două „voci în intemperii”. Dar, de fapt, nu prea e o poveste, mai degrabă un lung şir de vorbe, sau şiruri de vorbe/gânduri care spun ceva, neagă, şterg, adaugă, refac, recompun, o iau de la un capăt incert aproape de fiecare dată altfel, completând o istorie pe un fundal ca un covor palid, destrămat, cu urzeala roasă, tocită, deşirată.
„Întâi ai auzit o voce vorbind, nu vedeai niciun chip”.
„Lasă-mă să vorbesc. Sau începe tu, de unde vrei, vorbeşte-mi”.
„O voce care vorbea, dar nu cuvintele-i ieşeau din gură. Vorbitul, zicea, înseamnă să te desprinzi de voce, să-i dai drumul, lucruri lăsate să se piardă, drumuri pe care să n-o apuci”.
„Am rămas doar el şi eu, faţă-n faţă”.
„Am făcut din aşteptare un labirint şi m-am rătăcit în el”.
„Vine, punctual. Îşi pune jos geanta şi un mic rucsac. Şi-şi începe predica, poliloghia. Aş putea să deschid fereastra şi doar să aud zumzetul de lucruri rostite care se revarsă ca o mângâiere, voce plămădită din lucruri care au dospit, pe care nu le ştiu”.
„Uneori, când vine, tot mai vreau să-i vânez cuvintele în gură. Am nevoie de vocea lui, de persistenţa ei, de ceea ce-l face să vină. Un bărbat vorbind. Şi o femeie ascultând”.
„Liste de cuvinte. Asta îi pica bine”.
„Vocea ta în mine. Zgomot de chei care se răsucesc şi nu descuie”.
„Se ambalează tot şi ambalarea lui vrea să vină în mine, să prindă formă, şi mă duce, de parcă în acest text s-ar cuibări vocea lui, o voce care-şi caută, urmăreşte, un ritm al ei tatuat pe cuvintele mele, pe scrisul meu, ceva din trupul lui care se împleteşte cu al meu şi urlă în mine”.
„Vorbea cu mâinile”.
„Aici, când scriu, mă simt de parcă aş fi coloana vertebrală a vocii lui”,
„Am ajuns să cred că, în felul cum dădea drumul cuvintelor, eu trebuia să descopăr un mister, de parcă el ar fi fost o sibilă osbcură şi-n scretul lui ar fi trebuit să găsesc adevărul”.
„Uneori cred că sunt aici şi scriu ca şi sum ai fi tu”.
Citate de acest fel s-ar putea înmulţi aproape la nesfârşit. În spatele lor – povestea, pe care până la o urmă o întrevezi, ca într-un roman poliţist. Totul admirabil scris, cu o măiestrie rar întâlnită.
Autorul, Sebastià Perelló, este născut în insula Mallorca, are 38 de ani, a apărut în literatura catalană după anul 2000, a publicat mai multe volume şi este unul dintre cei mai interesanţi scriitori contemporani.
Îndrăzniţi să citiţi această carte – nu vă va fi uşor! – dar satisfacţiile vor fi uriaşe. Cu un final incredibil, în toate sensurile.
Sebastià Perelló – „Voci în intemperii”. Editura Meronia, colecţia Biblioteca de Cultură Catalană. Traducere din limba catalană de Jana Balacciu Matei. Cuvânt-înainte de D. Sam Abrams. 178 pag.